In asteptarea "licuricilor"

Marti, 1 aprilie 2008, Aeroportul International Otopeni, ora 6.00 dimineata. Cativa ziaristi romani cu ochii carpiti venisera sa isi aduca sculele, sa faca probe de sunet si imagine pentru venirea marelui "licurici". Teapa! Prima delegatie avea sa vina abia dupa ora 12.... Mircuri si joi a fost si mai interesant. Chinul a continuat doar pe marginea pistei, pentru ca nimeni nu mai avea acces in salonul oficial, chiar daca se paraliza de frig afara. Pentru ca fiecare moment al summit-ului NATO a fost deja "monitorizat" de toata presa româna si straina, va voi povesti in cele ce urmeaza doar cateva amanunte de "culise" de pe aeroport. Iata, asadar, cum s-au "distrat" jurnalistii pe aeroport în asteptarea liderilor lumii...



Marti a fost cel mai frumos...

Ploua marunt. Ziua se anunta mohorâta, chiar geroasa pe alocuri, mai ales pe Aeroportul Otopeni, unde trebuia sa aterizeze niste "licurici". Ne-am asezat la coada la bariera de la aeroport. Timp de o jumatate de ora am asteptat sa ne caute sepepistii de acreditari. Dupa ce ne-au dat "verdele" de intrare am ajuns la usa aeroportui. Aici, evident, control antitero. Adica pui tot ce ai intr-o ladita, o treci prin filtru treci si tu... si tot asa... Numai ca daca la tine incepe sa piuie, trebuie sa începi sa te dezbraci. Astea sunt conditiile si masurile de securitate. Faza e ca ziaristii umbla de obicei cu tot felul de buzunare la haine, iar acestea sunt închise, logic, cu capse si fermoare din metal. Asa ca cei mai multi au ajuns de partea cealalta a filtrului în tricou, desculti si cu pantalonii în vine. In sfarsit salonul oficial, unde era cald si bine. Fericirea a trecut repede, pentru ca fiecare s-a apucat sa îsi caute o "pozitie" buna de tras în poza... De frica sa nu cumva sa piarda aterizarile oficialilor, jurnalistii au inceput în mare graba sa intinda cabluri si sa propteasca stative de camere si aparate foto. Totul a durat cam o ora, asa ca pe la 7.00 toata lumea era pe pozitii. Numai delegatiile întarziau sa apara. Dar nu asta a fost cea mai mare problema. Majoritatea ziaristilor venisera la Otopeni pentru a sta pana seara, asa ca ora sosirii primului demnitar nu era importanta decat pentru anuntarea de direct. Dupa o jumatate de ora în care a încercat fiecare sa se încalzeasca si sa ia legatura cu redactia, înca se mai putea, jurnalistii au fost dati afara din salonul oficial, unde niste "autoritati" organizatoare adusesera doua filtre, unul de cafea si unul de ceai. In prima faza eram fericiti ca macar aveam de baut ceva cald si ca vom suporta mai usor frigul si ploaia de afara, dar ne-am înselat. Dupa ce fiecare si-a luat cate o cafea, eram aproximativ zece oameni, un malah ne-a anuntat pe un ton dispretuitor: " Asta este ultima! ceaiul si cafeaua nu este pentru presa ci pentru cei care vin. Crezând ca este o gluma, am început sa zâmbim, dar omul vorbea serios: "Ce v-a dat cineva vreun program în care specifica faptul ca aveti catering inclus? In plus nici nu aveti voie aici. Stati afara pe pista, unde aveti locul special amenajat". Locul nostru special amenajat era de fapt un tarc îngradit cu lanturi "încatifelate", care s-au transformat mai tarziu în garduri de fier "pentru ca asa au vrut agentii de securitate americani". Am iesit totusi, fara sa comentam prea mult. Importanta momentului era prioritara nevoilor noastre, în plus venisem la treaba nu la stat în salonul oficial. La un moment dat cineva ne anunta ca primii invitati vin în jurul orei 10. Imediat am început sa facem probe- televiziunile de sunet si imagine, iar fotoreporterii de cadre pe diferite unghiuri...ma rog, ma cam depaseste tehnologia lor. Nu a venit nimeni. Nici la 10, nici la 11, nici la 12. Cand nu mai puteam de frig ne ceream voie la Wc, ca la gradinita. Bine ca ne lasau si acolo. Deja fortele de securitate se înmultisera, iar noi ne-am aliniat cu fata spre pista, în tarcul nostru. Din fericire, aici aveam loc toti. In sfarsit, dupa ce la fiecare aterizare ne ridicam si ne asezam pe pozitiile de "tragere", ajunge si prima delegatie- a Macedoniei. De aici timpul a început sa curga altfel si chiar si frigul a fost mai usor de suportat... pentru ca deja amortisem cu totii si nu mai simteam mare lucru. Pentru ca nimeni nu ne spunea niciun orar de aterizare, nu am mai plecat de pe pista pâna seara, cand Marele Boschete a aterizat la o suta de metri de noi.
Miercuri a fost cald...
Tot de dimineata.... Dar putin mai tarziu si cu mancarea si cola dupa noi. Unii aveau chiar si cafeaua în termos. Direct pe pista ne-am oprit dupa controlul antitero. Urma o zi plina: Pleca Bush la Constanta, venea Bush de la Constanta, venea si Sarkozy.... Caterinca.... Deja ne obisnuisem si nici nu ne mai interesa cum se purtau cu noi organizatorii lui peste, chiar daca eram ziaristii români, primii care dadeau nas în nas cu astia mari care veneau la summit. Daca pentru ei nu a contat prea mult imaginea, pentru noi faptul ca avem prilejul de a transmite cel mai mare eveniment din lume, poate, organizat anul acesta, a fost un motiv în plus de a ne comporta civilizat si a face ca totul sa decurga perfect. Oricum nu a mai plouat, iar bruma de soare cu dinti ne lipea pe rand de zidul aeroportului.
Joi...a venit Putin...
Dupa trei amenintari false cu bomba si alte cateva incidente, a venit Putin. Restul chiar ca e istorie. De fapt Putin devenise cel mai asteptat om din lume. Cu o zi inainte isi trimisese KGB-istii sa faca ordine, dar el intarzia sa se arate. A venit dupa ora 8 seara, totul a decurs fara incidente si toata lumea a rasuflat usurata.
Vineri....au plecat
Vineri au plecat cu totii. Aeroportul Otopeni arata ca bulevardul Magheru luni dimineata. Avioanele zburau de pe pista ca mustele pe... Licuricii isi luau zborul spre casele lor iar noi ramaneam cu nostalgia celui mai mare eveniment din istoria NATO.
Sambata...
Sambata si duminica totul a revenit la normal. Bucurestiul s-a blocat din nou. Soferii se bat iar si se injura pe strada.Toti suntem fericiti. A fost summitul NATO...